MARC 2026: Modernism in Flux — ce am învățat la cursul despre conservarea arhitecturii moderniste

În iunie 2026, arh. Raluca Munteanu, coordonator al Fundației Pro Patrimonio, a participat la cea de-a V-a ediție a cursului internațional Conservation of Modern Architecture (MARC), organizat în Finlanda de Fundația Alvar Aalto, în parteneriat cu ICCROM și Agenția Națională a Patrimoniului din Finlanda. Pentru o săptămână, 26 de specialiști în patrimoniu din 23 de țări au discutat, vizitat și dezbătut o întrebare care ne preocupă și pe noi: cum conservăm clădirile secolului XX, atunci când multe dintre ele sunt încă prea puțin studiate, prea puțin cunoscute și, de multe ori, prea puțin apreciate?

Ce este, de fapt, MARC

MARC nu e un curs nou. Prima ediție a avut loc în 1999, urmată de încă trei, până în 2011. După o pauză de mai bine de un deceniu, Fundația Alvar Aalto a decis să-l readucă, sub un titlu care sună mai degrabă ca un manifest decât ca un curriculum: Modernism in Flux — modernismul în mișcare, în transformare.

Tema din 2026 a fost privită din trei unghiuri complementare: conservare, sustenabilitate și reconversie (re-use). Practic, nu e vorba doar despre cum păstrăm o clădire modernistă așa cum a fost construită, ci și despre cum o adaptăm pentru oamenii de azi, cu standardele de eficiență energetică și confort, fără să-i pierdem valoarea și identitatea.

Cursul a avut o componentă online teoretică, urmată de un program intensiv de o săptămână, desfășurat direct la sursă — în clădiri proiectate de Alvar Aalto și cu studii de caz concrete.

De ce tocmai Finlanda, și de ce tocmai acum

Alvar Aalto (1898–1976) este, probabil, cel mai influent arhitect finlandez al secolului XX și una dintre figurile centrale ale modernismului internațional. Ce-l diferențiază de mulți contemporani ai săi e felul în care a tratat modernismul ca pe ceva profund uman: cărămidă, lemn, forme organice, lumină naturală — într-o perioadă în care arhitectura modernă era adesea asociată cu betonul rece și liniile rigide.

Momentul ales pentru această ediție a cursului nu e deloc întâmplător. La finalul lunii iulie 2026, Comitetul Patrimoniului Mondial UNESCO se reunește la Busan, în Coreea de Sud, pentru a decide includerea unei serii de 13 clădiri și ansambluri proiectate de Alvar, Aino și Elissa Aalto pe lista patrimoniului mondial. Propunerea, pregătită de mai bine de patru ani de Agenția Națională a Patrimoniului din Finlanda, a primit deja avizul pozitiv al ICOMOS, organismul internațional care evaluează astfel de nominalizări. Cu alte cuvinte, participanții la curs au discutat despre conservarea operei lui Aalto chiar în lunile în care lumea decide oficial cât de universală este valoarea ei.

Locurile care au devenit „sală de curs”

În loc de amfiteatre, participanții au avut ca spații de lucru câteva dintre cele mai importante clădiri ale lui Aalto:

• Studio Aalto (Helsinki, 1955) — propriul birou de arhitectură al lui Aalto, unde au fost gândite multe dintre proiectele sale ulterioare;
• Campusul Aalto University din Otaniemi (Espoo, 1964–1969) — un campus universitar conceput integral de Aalto, recent restaurat, inclusiv sălile sale de curs cu acustica și geometria lor caracteristice;
• Campusul Universității din Jyväskylä (Jyväskylä, 1951-1971) — un campus universitar conceput de Aalto în mai multe etape, bine conservat;
• Primăria din Säynätsalo (Jyväskylä, 1952) — una dintre cele mai cunoscute clădiri publice ale sale, construită în jurul unei curți interioare;
• Casa-experiment de la Muuratsalo — reședința de vară a lui Aalto, transformată într-un adevărat laborator: pereții curții interioare combină zeci de tipuri și combinații de cărămidă și ceramică, testate pe viu, ca niște mostre la scară reală.

Legătura cu Texturi Uitate

Din 2019, Fundația Pro Patrimonio derulează proiectul de cercetare Texturi uitate, dedicat tencuielilor istorice de pe fațadele clădirilor interbelice din București. Prima etapă a constat în identificarea și documentarea tipurilor de tencuieli și finisaje folosite în perioada interbelică — de la similipiatră la mozaicul de ciment șlefuit — și a modului în care acestea se degradează în timp. Rezultatul a fost un ghid practic, Texturi uitate: Bucureștiul interbelic. Rețetar de tencuieli, publicat în 2019 și reeditat în 2021.

A doua etapă a proiectului, începută în 2023, a dus cercetarea mai departe: echipa a realizat probe și teste de reparație pe clădiri istorice din București și Timișoara, pentru a înțelege ce metode de intervenție respectă materialul original și principiul minimei interferențe.

Provocarea pe care o întâmpină patrimoniul bucureștean este aceeași: cum documentezi, înțelegi și păstrezi materiale și texturi care nu sunt (încă) suficient studiate, într-un context în care presiunea de a moderniza sau înlocui e mereu mai mare decât cea de a păstra.

Ce rămâne după curs

Dincolo de schimbul de experiență cu colegi din 23 de țări, participarea la MARC 2026 a fost și o confirmare: metodele și întrebările cu care lucrăm la Texturi uitate — inventariere, înțelegere a degradărilor, teste de reparație la scară mică, principiul minimei intervenții — sunt aceleași cu care lucrează și instituții din mai toate părțile lumii.

Experiența și conexiunile din această ediție vor influența direct activitatea noastră viitoare de cercetare și conservare a patrimoniului modernist românesc — fie că vorbim despre continuarea proiectului Texturi uitate, fie despre alte clădiri din perioada interbelică și postbelică pentru care documentarea încă nu a început.