Aurelian Trişcu este un binecunoscut arhitect şi a fost unul dintre membrii fondatori ai Pro Patrimonio.

Spuneţi-mi cum aţi ajuns dumneavoastră în Pro Patrimonio.

Eu îl avusesem profesor pe tatăl fondatorului, pe G. M. Cantacuzino, în '43-'44; vorbim ca de Mihai Viteazu la istorie. Era un om extraordinar, ca şi fiul, de altfel. Am rămas cu pecetea pe care a pus-o el. De acolo am rămas cu pecetea familiei şi a aristocraţiei culturale. Pe urmă am aflat de Şerban Cantacuzino înainte de a ne cunoaşte. El era la un moment dat redactor-şef la Architectural Review şi noi, ca studenţi arhitecţi şi pe urmă ca arhitecţi, eram foarte atenţi la publicaţiile acestea şi la ţinuta pe care o avea revista. Şi el de atunci îmi atrăgea atenţia, prin legătura cu tatăl lui, dar şi prin atitudinea pe care o avea cu privire la arhitectură în general, prin tot ce publica revista respectivă, dar şi prin preocuparea pentru ceea ce se întâmpla la noi în ţară, mai întâi la modul valoric, istoric, cultural, pe urmă politic. Şi aveau unele articole excelente, ca de pildă despre culele din Oltenia, un lucru cu totul special pentru civilizaţia, pentru cultura noastră, prea puţin cunoscut.

Şi apoi a venit aşa-zisa revoluţie, sau a început cu revoluţia care a ţinut aşa de puţin, din păcate; chiar în ziua de Crăciun 1989 am fost chemat la Institutul de Arheologie, unde s-a luat în vedere posibilitatea de a se reînfiinţa Comisia Monumentelor Istorice, desfiinţată în 1977 când, după cutremur, se găsise motivul pentru demolările masive. Începuserăm să ne îngrijim de monumente, reînfiinţând şi Centrul Naţional Român ICOMOS. Preşedintele de atunci era Radu Popa, un arheolog şi un istoric extraordinar, care a murit cu 3 zile înainte de înfiinţarea centrului. Eu ocupam atunci funcţia de vicepreşedinte. Erau nişte oameni fenomenali; el, ca preşedinte al ICOMOS, nu a putut să meargă la o întâlnire la Paris, pentru că avea alta mai importantă la Praga, şi m-a trimis pe mine să-l reprezint. Acolo m-am întâlnit cu Şerban Cantacuzino, el fiind în board-ul ICOMOS. Acesta a fost începutul.

Ce este un monument?

Eu şi alţi arhitecţi ştiam un adevăr esenţial legat de monumente, pe care lumea nu prea-l înţelege, nici măcar oficialităţile, nici cei care se ocupă de monumente: monumentul nu a fost făcut ca să fie monument istoric, el a devenit monument istoric cu timpul, prin vechime, prin valoare, prin calităţile artei, prin persoanele care l-au frecventat, prin simbolul religios sau politic. Monumentul trăia, funcţiona; arhitectura, spre deosebire de tablou, de sculptură sau de muzică nu dă numai satisfacţii estetice, sentimentale sau de logică şi filosofie. Este utilizat, funcţionează, este mai expus decât alte opere, dar lumea nu-şi dă seama că monumentele ar trebui să trăiască, să se susţină singure. Trebuie să le faci să trăiască, să le ajuţi să supravieţuiască, nu punându-le în cârjă, ci oferindu-le posibilitatea de a fi cum au fost. Nu ar trebui să muzeifici, să faci toate casele valoroase muzee, că nu poţi, şi pe urmă nici nu poate cineva cum ar fi Ministerul Culturii sau chiar statul să îngrijească de 20.000 – 25.000 de imobile care sunt acum pe lista monumentelor istorice.A tunci, această formulă, această pornire istorică a Pro Patrimonio ni se părea excelentă. Monumentele, când au fost ridicate au fost întreţinute de ctitorii lor, domnitorii sau boierii, au fost îngrijite de populaţie, de ţărani, sute de ani. Astăzi, când vezi Suceviţa sau Moldoviţa, ai impresia că au fost uşor îngrijite, că au pus iarba, că au îngrijit pictura, dar au trecut sute de ani de când au fost construite. Ele au trăit încontinuu.

La un moment dat am făcut o expoziţie cu casele vechi din Bucureşti, de pe vremea lui Carol I, o expoziţie-eseu care a adunat case obişnuite din Bucureşti - nu m-am ocupat nici de palatele de pe Calea Victoriei, nici de clădirile oficiale de pe vremea lui Carol I care sunt arhicunoscute. Când am făcut câteva sute de fotografii şi am urmărit ce se întâmpla, am observat că în zona centrală a Bucureştiului se configura o arie, ca un cerc lat format din aceste case. Când pozam casele, oamenii ieşeau, erau îngrijoraţi, se întrebau ce se întâmplă. Erau două situaţii. Unii spuneau: „Domnule, să ştii că dacă astea există, noi le-am îngrijit“ cu o patimă patriotică. Alţii spuneau: „Vă rog să poftiţi înăuntru ca să vedeţi cum este, nu vă uitaţi numai pe afară“. Înăuntru într-adevăr era diferit, cu tavane decorate, cu uşi asemănătoare cu cele din Franţa de acum 200 de ani. Am insistat pe această poveste pentru că aşa am început. Împreună cu un arhitect cunoscut, Matei Lykiardopol, care a lucrat cu sufletul la restaurarea casei Golescu de la Câmpulung Muscel, eram foarte interesaţi de a pune în operă, de a pune în valoare o casă care se prăpădea; sunt anumite aspecte, nişte nuanţe mărunte care pot fi amintite, ca atunci când oficialitatea vede că ceva poate să renteze, atunci descoperă că ar fi putut să se intereseze şi s-o ia. Aşa s-a întâmplat cu Cetatea Râşnov, pe care un italian (care s-a prăpădit şi el), a pus-o la punct şi avea 100 de vizitatori pe zi – atunci Primăria şi-a adus aminte de ea şi, deşi i-o dăduse în custodie pe 45 de ani, s-a hotărât să o ia înapoi.

Cum a început restaurarea Casei Golescu?

Noi ca arhitecţi am fost mai prezenţi, mai utili, nu numai ca discuţii, ca sfaturi, ci am lucrat efectiv cu inginerul specializat în monumente, care era profesor la Institutul de Arhitectură universală, acum Facultatea de Arhitectură de la Universitate. Am constatat că trebuie să începem cu lucrurile nevăzute, cu inventarul casei, verificarea tâmplăriei şi acoperişului, să vedem ce se întâmplă cu împrejmuirea, pentru ca lumea să nu intre de-a valma, şi, încet – încet, cu părţile acestea tehnice nu prea cunoscute, încerci să găseşti formule noi, adaptate societăţii noastre. Se pune problema obţinerii de la autorităţi a dreptului de a le da în folosinţă ca şi pensiuni. Totodată, devine necesară conturarea unei personalităţi culturale a locului. Următoarea treaptă ar fi că obiectul acesta pe care îl prezentăm în natură sau în oraş este mai legat de lume si de oameni şi prin funcţia pe care o iradiază, şi asta s-ar adăuga la valoarea monumentului, şi a locului prin valoarea personală pe care o are în ilustrarea unor aspecte legate de cultură sau de religie, chiar de educaţie cetăţenească.

 

Alexandra Chiliman este arhitectul care a contribuit esenţial la renovarea şi redecorarea Casei Golescu de la Câmpulung Muscel.

Cum v-aţi implicat în activitatea Pro Patrimonio ?

Am fost la şedinţa de înfiinţare a Pro Patrimonio în 2000, pe atunci nu eram membru activ.

În octombrie 2003 am fost prima oară la Casa Golescu, unde era o întâlnire între proiectanţi, Şerban Cantacuzino şi studenţii de la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu; ei începeau să facă nişte cercetări asupra grădinii casei, deosebit de interesantă şi fascinantă, pentru că păstrează încă nealterate toate elementele concepţiei iniţiale. Acesta e lucrul cel mai interesant, că toţi membrii familiei s-au străduit să păstreze nealterată grădina de-a lungul a 100 de ani. A trecut deja un secol de când a fost proiectată şi executată de către Vasile Golescu, proprietarul Casei Golescu; el a făcut studii de specialitate în Franţa şi a venit cu idei noi, reuşind să planteze la Câmpulung Muscel nişte specii rare, care au prins foarte bine şi care oferă un plus de valoare acestei grădini. În octombrie 2003, ca profesor-consultant la catedra de Istoria Arhitecturii la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu, eram cu domnul Sergiu Nistor şi studenţii ca să ajutăm echipa de la Câmpulung cu idei ale studenţilor privind grădina. Din Franţa venise arhitectul peisagist Clement Briandet, care mai fusese acolo şi avea nişte idei clare despre proiect. Din nefericire, în acelaşi an, arhitectul-şef al proiectului, Matei Lykiardopol, se stinsese din viaţă şi atunci m-au rugat pe mine să preiau lucrările. Cu Matei Lykiardopol lucrasem şi înainte la un concurs de arhitectură şi la restaurarea Bisericii Sf. Niculae de la Curtea de Argeş, eram prieteni de-o viaţă-ntreagă. Cu tristeţe am preluat aceste lucrări, cu gândul să nu stric ideile lui Matei.

Care a fost conceptul de restaurare ?

Văzând casa de la Câmpulung, am găsit că cea mai mare calitate a ei, comparativ cu alte case pe care le-am restaurat sau în care am intrat, era faptul că niciodată nu fusese preluată de stat. Familia Golescu a stat în această casă de la început până în jurul anului 2000, când surorile Golescu s-au stins din viaţă. Casa a păstrat spiritul acestei mari familii istorice, gustul lor; mobilele, obiectele erau nealterate, la fel şi parcul – nu avea pomi văruiţi în alb, nu avea plante de seră, totul era lăsat în bunul gust al unei mari familii boiereşti. În casă nu sunt obiecte de artă de mare valoare, valoarea le este dată de faptul că sunt amintiri ale acestei familii; sunt de exemplu acuarelele lui Horia Teodoru, care a fost însurat cu una dintre surorile Golescu şi era unul dintre marii arhitecţi restauratori din perioada interbelică. După 1948, când nu mai aveau practic bani să cumpere argintărie sau porţelanuri deosebite au făcut – şi chiar din inimă, aceasta era casa lor de vacanţă, au încercat să îi imprime spiritul artei muscelene – achiziţii de obiecte ceramice muscelene, pe care le-au combinat cu piese de mobilier franţuzesc, covoare mai preţioase sau muscelene şi au creat o anumită atmosferă, un stil aparte al casei.

Aţi făcut intervenţii majore asupra planurilor iniţiale ?

Nu am intervenit deloc, am lăsat camerele cu volumetria şi arhitectura lor, am restaurat băile pentru a fi funcţionale în epoca noastră, dar nu am impus nici un material nou: nu am adus gresie, faianţă. Tot ce am adus a fost în designul de până în anii ’40. În bucătărie am păstrat mozaicul turnat, care era la modă în perioada interbelică şi am fost obligaţi să păstrăm faianţa albă de 15/15 cm, din aceeasi perioadă. Am încercat să nu aduc nici un material în afara gustului şi a epocii în care a fost construită vila.

Casa e în stilul neoromânesc, pe care noi acum îl numim stilul naţional român. Sunt elemente de arhitectură veche bisericească adaptate acestor construcţii de la 1900. În Câmpulung a fost un curent al acestei arhitecturi, pentru că acolo a lucrat şi arhitectul Mincu, lăsând o serie de case în acelaşi stil. Arhitectul Simionescu, cel care a făcut această vilă, a abordat un stil mai reţinut, în sensul că detaliile pe care le-a folosit sunt elegante şi a reuşit să stilizeze aceste elemente româneşti. Brâul casei, de exemplu, e foarte frumos conturat şi e unul dintre elementele care dau caracter construcţiei; e inspirat din brâul Bisericii Colţea, de factură pre-brâncovenească. Am păstrat multe dintre materialele pe care le folosiseseră iniţial, iar materialele noi au fost în acelaşi spirit. Am ales toate materialele cu fotografiile originalelor în mână, pentru a păstra şi cromatica aleasă de familia Golescu. Vizitatorul trebuie sa aibă impresia că e musafirul familiei Golescu, nu am încercat să schimbam aproape deloc caracterul casei. Mai avem de lucrat la decoraţia interioară, mai sunt mici detalii de pus la punct; restaurăm treptele de piatră din grădină, pergolele metalice....apoi pergola de lemn sub care stăteau surorile Golescu la cafea. Nicolas Triboi ne-a ajutat la restaurarea grădinii, a înţeles spiritul grădinii, a lucrat pe fiecare detaliu în parte; a intrat într-o grădină sălbăticită pe care a toaletat-o şi a gândit fiecare tufă în parte pentru a o integra în peisajul final. A lucrat vreo doi-trei ani şi în primăvara trecută au început să se vadă rezultatul muncii lui.

Cât au durat lucrările de restaurare ?

Lucrările s-au derulat în 2004-2009, a fost o muncă voluntară foarte plăcuta pentru toţi. Nicolas Triboi a locuit doi ani acolo şi a putut urmări tot procesul de restaurare a casei în paralel cu ceea ce făcea el în grădină. Adrian Cosea a lucrat cu mult entuziasm, Caroline d’Assay a venit din Franţa şi a făcut inventarul casei, l-a coordonat pe Aurel Puchianu în restaurarea fiecărei piese de mobilier, aducând-o dintr-o stare destul de degradată în cea actuala cu multă delicateţe şi pricepere. El e specialist în restaurare de mobile şi a lucrat şi pentru muzeul de la Bran. La strângerea obiectelor din casă şi la reaşezarea lor ne-au ajutat soţia şi fiica lui Matei Lykiardopol şi Ruxandra Beldiman, care este doctor în Istoria Artelor. De câte ori a fost nevoie am mai găsit şi alţi susţinători, cum este Andreea Săvescu de la Campulung Muscel, care acum inventariază arhivele familiei Golescu.

Care este viitorul acestui aşezământ ?

Am început deja să organizăm acolo conferinţe, am început cu una dedicată lui Constantin Noica la centenar, susţinuta chiar de fiica lui, în vara lui 2009. În septembrie 2008 a fost o inaugurare a casei, cu o expoziţie a lui Nicolas Triboi despre restaurarea grădinii, un eveniment la care au participat multe personalităţi şi prieteni ai Pro Patrimonio. Tot în toamna lui 2008 am iniţiat un concurs numit «Povestea copacului meu», care s-a încheiat după un an, în octombrie 2009, când s-au adunat aproape 200 de desene ale copiilor; le-am premiat pe cele mai bune şi am făcut un calendar 2010 cu cele mai frumoase opere.

Silvia Demeter Sr. s-a implicat în activitatea Pro Patrimonio încă de la constituirea fundaţiei.

Vorbeşte cu pasiune şi dăruire despre ceea ce a făcut în primii ani.

Cum v-aţi implicat în activitatea Pro Patrimonio?

 L-am cunoscut pe domnul Şerban Cantacuzino în perioada în care fiica mea era studentă la Arhitecură. A ţinut o şedinţă de iniţiere a fundaţiei Pro Patrimonio, iar eu m-am oferit să ajut la înfiinţare şi am demarat toate demersurile birocratice, statutul fundaţiei – noi ne ştiam obiectivele, dar fundaţia trebuia constituită într-un anume mod – să cuprindă toate activităţile care urmau să fie făcute. Am început să studiez şi am reuşit să fac acest statut pentru fundaţie. Apoi am scos o serie de pliante cu logo-ul „noi vrem în putere, în faptă şi în veşnicie“. Am vrut ca acest logo să constituie un îndemn pentru cei care se implică. Când a avut loc adunarea de constituire a fost o participare impresionantă şi majoritatea persoanelor de pe listă au fost prezente, iar cei care nu au reuşit şi-au trimis scuzele de rigoare şi asigurările că vor fi alături de cei care au iniţiat această acţiune. În 30 mai 2000 în Bucureşti a fost această adunare impresionantă şi cu implicaţie de suflet, toată lumea a venit, nu era o formalitate, ci un lucru primit cu drag.

După constituire şi gala de lansare, ce s-a întâmplat?

Noi am avut o susţinere şi din partea statului, a fost prezent ministrul Culturii, doamna Maria Berza, secretar de stat. Toată lumea se oferea mai mult sau mai puţin voluntar să facă o serie de lucruri. Era pur şi simplu un aflux de oferte de o mare varietate, oferte valoroase şi generoase. Deoarece echipa care lucra în domeniu era destul de restrânsă, eu m-am ocupat de corespondenţă; programul era vast - cineva ia, analizează şi dă prioritate anumitor lucruri, făcând demersuri ca să găsească resurse pentru realizarea lor şi alegând nişte oameni care să facă aceste lucruri.

Şi aţi început să căutaţi proiecte.

Toată lumea doar aştepta startul ca sa facă nişte lucruri. În vremea aceea eu am călătorit foarte mult în zona Haţegului. Era părintele Daniel Stoenescu, cel care este acum episcop în Timoc; el are o misiune foarte ingrată cu românii de acolo. Mi-a spus că i se rupe sufletul că nu ştie ce să facă şi cum să-şi protejeze biserica, pentru că banii nu sunt folosiţi cum trebuie. În jurul bisericii erau multe morminte care nu mai aveau cruci, iar arhitecţii încercau să descopere cine a fost acolo înmormântat. Săpăturile erau făcute în jurul bisericii, până la 2 m adâncime, iar pe nişte piedestale se aşezau şi se curăţau scheletele. La un moment dat a venit o ploaie foarte putenică, care a inundat totul, iar scheletele pluteau în jurul nostru. Părintele a spus că sigur este un semn de la Dumnezeu. Acum condiţiile s-au schimbat puţin, abrupt, dar nu demobilizator. Am fost la Voroneţ ; nu era deschisă mănăstirea. Era o singură călugăriţă, o femeie superbă, la care te uitai ca la o icoană. Acolo era o treabă halucinantă, în naos, în partea dreaptă, peretele era foarte umed. Un proiectant abilitat a zis că schimbă acoperişul şi, pentru mai multă durabilitate, a ajuns la concluzia că va pune acoperiş de tablă, deşi noi ne-am împotrivit. Din cauza acestei table avem foarte mult condens, umezeala este prezentă, iar pereţii sunt distruşi. Am vorbit cu domnul Cantacuzino şi lucrurile s-au îndreptat.

Anette şi Roman Schorb

Cuplul de germani din Munchen care a ales Viscri, un sat transilvănean părăsit de saşi după 1989, Anette şi Roman s-au stabilit la Viscri de mulţi ani, au ajutat comunitatea şi acum sunt administratorii casei Pro Patrimonio din sat.

După ce s-au deschis graniţele, au venit în permanenţă în concediu în România şi în Europa de Est. Le-a plăcut ce au văzut şi au hotărât să se mute la Viscri. „Satul este destul de schimbat acum, multe case au fost restaurate, au venit foarte mulţi turişti. Când am venit noi în sat nu era nici o maşină“, îşi aminteşte Anette. Au cumpărat o gospodărie, au restaurat casa şi anexele de-a lungul a doi ani, fără să altereze spiritul original al construcţiei şi apoi au început să organizeze mici proiecte în comunitate. „Acum 10 ani cu toţii ne-am implicat, 140 de femei au ţesut pentru sat, într-unul dintre primele noastre proiecte aici. Acum multe femei au alte venituri de pe urma turiştilor, sau lucrează în străinătate. Doar 60 de femei mai tricotează pentru acest program“, explică Anette, apoi trece la o altă poveste, despre asistenţa sanitară în Viscri: „Am înfiinţat şi un dispensar aici. Ne gândim cum să ne organizăm mai bine pe acest plan. Există o fundaţie din Belgia care doreşte să ne ajute să punem bazele unui sistem sanitar aici în sat. Există o asociaţie a femeilor, această asociaţie administrează şi o prăvălie, unde vindem nenumărate lucruri; din aceste venituri am finanţat dispensarul. Dorim să finanţăm şi elevii, care după gimnaziu nu mai au posibilitatea să mai meargă la liceu, deoarece trebuie să stea în internat, iar părinţii nu au bani suficienţi să îi susţină. Avem acum şase copii care merg la liceu în Făgăraş şi Braşov şi asta ne bucură foarte mult“.

Pentru Anette şi Roman, Viscri este deja acasă. Dacă la începutul vieţii lor în România relaţiile cu autorităţile erau mai greoaie, acum lucrurile intră pe făgaşul normalităţii. Le-ar plăcea să vadă că întreaga comunitate renaşte şi că tot mai multe case vechi sunt restaurate. Îi veţi cunoaşte cu siguranţă dacă veţi merge la Viscri!