Şerban Cantacuzino este Preşedintele şi Fondatorul Fundaţiei Pro Patrimonio.
Începuturile
“Am început la Londra, în birourile Fundaţiei Raţiu şi ale Centrului Cultural Român. Era prin 1993 sau 1994, iar Indrei şi Nicolae Raţiu, fii lui Ion şi Elizabeth Ratiu, alături de Jessica Douglas-Home, care deja întemeiase Mihai Eminescu Trust, au avut ideea de a înfiinţa în România echivalentul fundaţiei britanice National Trust, pentru a ajuta la conservarea şi reconstruirea patrimoniului construit al României. Eram vreo şase persoane, britanici şi români, şi aveam întâlniri săptămânale. Ştiam că patrimoniul, mai ales cel laic (castele, conace, case fortificate - cule, vile, reşedinţe citadine etc.), era într-o condiţie precară şi România nu a avut o Comisie a Monumentelor Istorice din 1977 până în 1990, această comisie având în trecut rolul de a păstra patrimoniului ecleziastic într-o stare rezonabilă. Domeniul patrimoniului fusese destul de vitregit şi ţinând cont de restituirea proprietăţilor, era probabil ca multe dintre imobile să redevină proprietate privată. Şi cum fusese deja acceptat în multe ţări occidentale, nu te puteai aştepta ca statul să plătească pentru toate conservările de monumente. În viitor aceste costuri ar fi trebuit împărţite între sectorul public şi cel privat.
Am rugat-o pe Yolanda Costide, arhitect din România care în ultimii 15 ani lucrase la Londra, să se întoarcă în ţară şi, prin intermediul relaţiilor ei de aici, să determine dacă România post-comunistă era gata pentru o fundaţie în genul National Trust. Când s-a întors, ea ne-a spus Nu. Era în timpul celui de-al doilea mandat al lui Iliescu.
Când a ajuns Constantinescu preşedinte, în noiembrie 1996, şi i-a numit pe Ion Caramitru şi Maria Berza la Ministerul Culturii, ne-am remobilizat şi am decis să înfiinţăm fundaţia Pro Patrimonio atât în Marea Britanie cât şi în România.
Printr-o coincidenţă fericită, Facultatea de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti tocmai înfiinţase un master în conservare arhitectonică. Şeful catedrei era regretata Sanda Voiculescu şi ea m-a rugat atunci să ţin un seminar pentru cei 15 masteranzi ai ei. În timpul acestui seminar am vorbit despre ideea de a aduce în România modelul National Trust şi a fost primită cu entuziasm. Printre studenţi era Silvia Demeter, a cărei mamă, de profesie inginer şi o persoană foarte energică, s-a oferit să se ocupe de formalităţile necesare pentru funcţionarea Pro Patrimonio şi să conducă activitatea fundaţiei.
La Londra, ambasadorul României, Radu Onofrei, devenise prieten şi susţinător al Pro Patrimonio. Ne-a oferit un eveniment de lansare la sediul ambasadei din Belgrave Square. Apoi am organizat lansarea de la Bucureşti. Cele două evenimente de lansare au avut loc în mai 2000, la interval de două săptămâni. Atunci devenise evident că nu va mai fi un al doilea mandat al lui Constantinescu şi că Ion Caramitru şi Maria Berza nu vor mai rămâne mult la Ministerul Culturii. Au fost invitaţi în boardul Pro Patrimonio, iar Maria Berza a devenit vicepreşedinte şi i s-a propus să conducă fundaţia, mutând sediul de la Braşov la Bucureşti, dar lăsând filiala din Braşov sub direcţia doamnei Demeter.
Căutarea de imobile pentru restaurare
La evenimentul de lansare de la Bucureşti, binecunoscutul actor şi colecţionar Dan Nasta a avut o intervenţie spectaculoasă oferindu-şi casa şi bunurile dinăuntru fundaţiei Pro Patrimonio, cu condiţia ca el şi soţia să continue să locuiască acolo, iar PP să amenajeze mansarda într-o galerie de artă populară. Pro Patrimonio putea să aibă birouri în acea casă şi să folosească încăperile spaţioase şi grădina pentru evenimente de strângere de fonduri. Ulterior s-a dovedit că este imposibil ca Pro Patrimonio să finalizeze această înţelegere cu domnul Nasta, care accentua ideea de a primi din partea fundaţiei o rentă anuală de 80.000 USD până la sfârşitul vieţii. După această primă încercare, am demarat proiectul Vila Golescu de la Câmpulung Muscel, restaurarea gospodăriei săseşti de la Viscri, mici lucrări de restaurare în nordul Bucovinei etc.
Puteţi afla mai multe despre proiectele Pro Patrimonio din secţiunea specială a site-ului nostru.
Nicolae Raţiu este Vicepreşedinte şi Chairman al Fundaţiei Pro Patrimonio.
Pro Patrimonio are deja 10 ani de activitate. Care a fost începutul?
Ne-am întâlnit într-un grup în 1999, la birourile Fundaţiei Raţiu din Londra, în Regent Street, la iniţiativa lui Indrei Raţiu, pentru a discuta despre înfiinţarea unei versiuni româneşti a cunoscutei fundaţii britanice National Trust. Îmi amintesc că eram eu, Indrei, Şerban Cantacuzino, Marie-Lise Ruhrmann (născută Cantacuzino), Inge Haag, Jessica Douglas-Home, Nat Page, cred că şi John Nandris – ne-am intitulat grup de iniţiativă - până ce am reuşit să înregistrăm Pro Patrimonio la Comisia de Caritate a Marii Britanii, în 2001.
Cum convingeţi oamenii din străinătate să doneze bani pentru un monument românesc aflat în pericol?
La început strângeam fonduri la o serie de conferinţe şi evenimente doar în virtutea ideii deja asumate de majoritatea britanicilor, că un imobil de patrimoniu (românesc) era în pericol. Am strâns astfel fonduri pentru pictarea pereţilor Voroneţ, apoi pentru gospodăria săsească de la Viscri şi pentru Vila Golescu.
Avem în Marea Britanie modelul National Trust. Un model de succes, dar profund legat de educaţia şi respectul pentru istorie şi valorile naţionale. Cum vedeţi acest model aplicat în România?
Cu mare dificultate. Un respect general pentru patrimoniul naţional lipseşte majorităţii românilor, mai ales celor proaspăt îmbogăţiţi. Pentru ei noul este seducător, restaurant înseamnă minor şi renovat nu e prea în regulă. Tinerii arhitecţi români au fost iniţial interesaţi în demolarea clădirilor vechi şi construirea unora noi. Nici legislaţia fiscală nu încurajează în nici un fel proprietarii de imobile să le transfere unor ONG precum Pro Patrimonio pentru restaurare, nici statul nu acceptă să facă astfel de cesiuni în scop de reabilitare a unor clădiri importante.
Cât de importantă este strângerea de fonduri pentru o organizaţie cu scopuri atât de ambiţioase precum Pro Patrimonio?
Foarte importantă şi cred că acum e posibil, la 20 de ani după căderea comunismului şi restaurarea unor repere ale patrimoniului naţional.
Cum vedeţi colaborarea dintre astfel de fundaţii şi autorităţi? Avem destul suport legal pentru a salva aceste monumente în pericol?
Cooperarea este esenţială, din moment ce nu se poate face nimic fără aprobarea autorităţilor locale. Legislaţia despre care am vorbit trebuie aplicată, la fel ca şi măsurile de protejare faţă de agresiuni de orice fel a clădirilor care fac parte din patrimoniul naţional.
Care ar fi principalele provocări de trecut pentru 2010 şi anii următori?
Legislaţia, strângerea de fonduri, asigurarea autofinanţării pentru proiectele de la Viscri şi Câmpulung Muscel, educarea populaţiei şi a autorităţilor, implementarea noilor proiecte de restaurare, continuarea proiectelor de instruire în restaurare.
Unde vedeţi Fundaţia Pro Patrimonio în 5 sau 10 ani?
Aş vrea să fie un adevărat National Trust al României, cu membri în toată ţara, filiale în toate oraşele mari; să fie activă în conservarea şi restaurarea clădirilor şi ariilor naturale de importanţă istorică, să atragă mulţi voluntari în proiectele noastre şi în toată ţara să avem multe clădiri şi monumente istorice deja restaurate care se autofinanţează.
Aurelian Trişcu este un binecunoscut arhitect şi a fost unul dintre membrii fondatori ai Pro Patrimonio.
Spuneţi-mi cum aţi ajuns dumneavoastră în Pro Patrimonio.
Eu îl avusesem profesor pe tatăl fondatorului, pe G. M. Cantacuzino, în 43-44 vorbim ca de Mihai Viteazu la istorie. Era un om extraordinar, ca şi fiul, de altfel. Am rămas cu pecetea pe care a pus-o el. De acolo am rămas cu pecetea familiei şi a aristocraţiei culturale. Pe urmă am aflat de Şerban Cantacuzino înainte de a ne cunoaşte. El era la un moment dat redactor-şef la Architectural Review şi noi, ca studenţi arhitecţi şi pe urmă ca arhitecţi, eram foarte atenţi la publicaţiile acestea şi la ţinuta pe care o avea revista. Şi el de atunci îmi atrăgea atenţia, prin legătura cu tatăl lui, dar şi prin atitudinea pe care o avea cu privire la arhitectură în general, prin tot ce publica revista respectivă, dar şi prin preocuparea pentru ceea ce se întâmpla la noi în ţară, mai întâi la modul valoric, istoric, cultural, pe urmă politic. Şi aveau unele articole excelente, ca de pildă despre culele din Oltenia, un lucru cu totul special pentru civilizaţia, pentru cultura noastră, prea puţin cunoscut.
Şi apoi a venit aşa-zisa revoluţie, sau a început cu revoluţia care a ţinut aşa de puţin, din păcate; chiar în ziua de Crăciun 1989 am fost chemat la Institutul de Arheologie, unde s-a luat în vedere posibilitatea de a se reînfiinţa Comisia Monumentelor Istorice, desfiinţată în 1977 când, după cutremur, se găsise motivul pentru demolările masive. Începuserăm să ne îngrijim de monumente, reînfiinţând şi Centrul Naţional Român ICOMOS. Preşedintele de atunci era Radu Popa, un arheolog şi un istoric extraordinar, care a murit cu 3 zile înainte de înfiinţarea centrului. Eu ocupam atunci funcţia de vicepreşedinte.
Erau nişte oameni fenomenali; el, ca preşedinte al ICOMOS, nu a putut să meargă la o întâlnire la Paris, pentru că avea alta mai importantă la Praga, şi m-a trimis pe mine să-l reprezint. Acolo m-am întâlnit cu Şerban Cantacuzino, el fiind în board-ul ICOMOS. Acesta a fost începutul.
Ce este un monument?
Eu şi alţi arhitecţi ştiam un adevăr esenţial legat de monumente, pe care lumea nu prea-l înţelege, nici măcar oficialităţile, nici cei care se ocupă de monumente: monumentul nu a fost făcut ca să fie monument istoric, el a devenit monument istoric cu timpul, prin vechime, prin valoare, prin calităţile artei, prin persoanele care l-au frecventat, prin simbolul religios sau politic. Monumentul trăia, funcţiona; arhitectura, spre deosebire de tablou, de sculptură sau de muzică nu dă numai satisfacţii estetice, sentimentale sau de logică şi filosofie. Este utilizat, funcţionează, este mai expus decât alte opere, dar lumea nu-şi dă seama că monumentele ar trebui să trăiască, să se susţină singure. Trebuie să le faci să trăiască, să le ajuţi să supravieţuiască, nu punându-le în cârjă, ci oferindu-le posibilitatea de a fi cum au fost. Nu ar trebui să muzeifici, să faci toate casele valoroase muzee, că nu poţi, şi pe urmă nici nu poate cineva cum ar fi Ministerul Culturii sau chiar statul să îngrijească de 20.000 – 25.000 de imobile care sunt acum pe lista monumentelor istorice. Atunci, această formulă, această pornire istorică a Pro Patrimonio ni se părea excelentă. Monumentele, când au fost ridicate au fost întreţinute de ctitorii lor, domnitorii sau boierii, au fost îngrijite de populaţie, de ţărani, sute de ani. Astăzi, când vezi Suceviţa sau Moldoviţa, ai impresia că au fost uşor îngrijite, că au pus iarba, că au îngrijit pictura, dar au trecut sute de ani de când au fost construite. Ele au trăit încontinuu.
La un moment dat am făcut o expoziţie cu casele vechi din Bucureşti, de pe vremea lui Carol I, o expoziţie-eseu care a adunat case obişnuite din Bucureşti - nu m-am ocupat nici de palatele de pe Calea Victoriei, nici de clădirile oficiale de pe vremea lui Carol I care sunt arhicunoscute. Când am făcut câteva sute de fotografii şi am urmărit ce se întâmpla, am observat că în zona centrală a Bucureştiului se configura o arie, ca un cerc lat format din aceste case. Când pozam casele, oamenii ieşeau, erau îngrijoraţi, se întrebau ce se întâmplă. Erau două situaţii. Unii spuneau: „Domnule, să ştii că dacă astea există, noi le-am îngrijit“ cu o patimă patriotică. Alţii spuneau: „Vă rog să poftiţi înăuntru ca să vedeţi cum este, nu vă uitaţi numai pe afară“. Înăuntru într-adevăr era diferit, cu tavane decorate, cu uşi asemănătoare cu cele din Franţa de acum 200 de ani. Am insistat pe această poveste pentru că aşa am început. Împreună cu un arhitect cunoscut, Matei Lykiardopol, care a lucrat cu sufletul la restaurarea casei Golescu de la Câmpulung Muscel, eram foarte interesaţi de a pune în operă, de a pune în valoare o casă care se prăpădea; sunt anumite aspecte, nişte nuanţe mărunte care pot fi amintite, ca atunci când oficialitatea vede că ceva poate să renteze, atunci descoperă că ar fi putut să se intereseze şi s-o ia. Aşa s-a întâmplat cu Cetatea Râşnov, pe care un italian (care s-a prăpădit şi el), a pus-o la punct şi avea 100 de vizitatori pe zi – atunci Primăria şi-a adus aminte de ea şi, deşi i-o dăduse în custodie pe 45 de ani, s-a hotărât să o ia înapoi.
Cum a început restaurarea Casei Golescu?
Noi ca arhitecţi am fost mai prezenţi, mai utili, nu numai ca discuţii, ca sfaturi, ci am lucrat efectiv cu inginerul specializat în monumente, care era profesor la Institutul de Arhitectură universală, acum Facultatea de Arhitectură de la Universitate. Am constatat că trebuie să începem cu lucrurile nevăzute, cu inventarul casei, verificarea tâmplăriei şi acoperişului, să vedem ce se întâmplă cu împrejmuirea, pentru ca lumea să nu intre de-a valma, şi, încet – încet, cu părţile acestea tehnice nu prea cunoscute, încerci să găseşti formule noi, adaptate societăţii noastre. Se pune problema obţinerii de la autorităţi a dreptului de a le da în folosinţă ca şi pensiuni. Totodată, devine necesară conturarea unei personalităţi culturale a locului. Următoarea treaptă ar fi că obiectul acesta pe care îl prezentăm în natură sau în oraş este mai legat de lume si de oameni şi prin funcţia pe care o iradiază, şi asta s-ar adăuga la valoarea monumentului, şi a locului prin valoarea personală pe care o are în ilustrarea unor aspecte legate de cultură sau de religie, chiar de educaţie cetăţenească.
Şi atunci au intervenit persoanele din board - pe care mă feresc să le laud nominal, care au reuşit să stabilească legături, şi chiar dacă uneori începuseră rău au câştigat autorităţile de partea lor, vecinii, cei cu care aveau de-a face, nu numai ca să aibă linişte, ci ca să facă un pas mai departe. Primăria din Câmpulung acum are un act prin care colaborează şi înţelege, s-a bucurat că i s-a pus un panou în faţa sediului, cu valorile culturale din localitate. Fiind amplasată într-o zonă extraordinară, localitatea este ideală pentru trasee turistice. Are şi una din cele mai vechi biserici din Ţara Românească, Biserica principală din Câmpulung, dar şi o biserică foarte veche, catolică, din care se păstrează încă multe lucruri. Lumea crede că numai în Moldova exista catolicism, că numai soţiile unor mari domnitori erau catolice. Este interesantă această îmbrăţişare a zonei cu vecinătăţile. Pe lângă monumentele şi multele case boiereşti şi ţărăneşti din zonă, te poţi duce pe un drum foarte interesant către Bucegi, sau în Iezer Păpuşa, în zone pitoreşti. Ultima treaptă ar fi să faci un circuit cu bisericile fortificate din Transilvania.
Pro Patrimonio nu are doar activităţi de restaurare, ci şi de educare.
Reprezintă cea de a doua categorie de activităţi ale Pro Patrimonio, şi anume relaţia cu diverse instituţii, programe de parteneriat, programe de publicitate pentru educaţia publicului. Acesta este un aspect important pentru că, aşa cum spuneam mai înainte, nu poate Ministerul Culturii să administreze zeci de mii de monumente. Oamenii şi instituţiile trebuie să le îngrijească, deoarece o serie întreagă de monumente se află în custodia anumitor instituţii publice. Oamenii ar trebui să se chivernisească, să se ocupe de patrimoniul care le aparţine; unii nu conştientizează că acest patrimoniu le aparţine. Astăzi oraşul nu mai aparţine cetăţenilor şi cetăţenii nu mai aparţin oraşului.
În mare, cam aceasta înseamnă Pro Patrimonio. Ea încearcă să educe publicul, încearcă să pună în valoare anumite monumente şi să treacă la altele, încearcă să stabilească relaţii cu diverse autorităţi de foarte multe feluri – de exemplu cu Uniunea Arhitecţilor şi cu Ordinul Arhitecţilor, cu Universitatea de Arhitectură şi Urbanism, cu ocupaţiile şi preocupările lor. Cu aceste instituţii nu doar discutăm şi colaborăm, facem nişte acţiuni, conferinţe, „şcolire“ cu localnicii şi studenţii care sunt antrenaţi să participe la acest fenomen de viaţă, normal al urbei, al societăţii, al grupului social.
Cum aţi ales, de exemplu, casa de la Câmpulung sau pe cea de la Viscri? Aţi făcut o listă a monumentelor, aţi stabilit nişte criterii pe baza cărora urma să activeze Pro Patrimonio?
Atunci când începea să se înfiripe, Pro Patrimonio avea pregătit un soi de program şi, tatonând, se descoperise posibilitatea primirii sau cumpărării unor edificii. Doamnele Golescu nu puteau să aibă grijă de casa lor şi ele au fost cele care au oferit casa. În afara ţării se ştia de valoarea monumentului, şi Prinţul Charles era interesat, chiar dacă nu ar fi fost pe lista patrimoniului mondial.
Ne-am propus să ne ocupăm şi de culele din Oltenia. Este de necrezut că din 30-40 de cule câte existau în 1970, acum au rămas doar 9. Am rămas surprins, nu mi-a venit să cred. Vom lua cula de la Şiacu şi o vom restaura. O parte din cule au intrat în proprietatea primăriilor locale, care nu s-au ocupat de ele. Sunt nişte case fortificate, cu parterul care nu are ferestre, uşile cu drug, cu nişte fante, metereze; au scară numai în interior. Unele erau de observare, unele pentru locuit, iar altele de apărare.
Ce alte monumente v-aţi dori dumneavoastră să vedeţi în grija Pro Patrimonio?
Hanul Gabovreni, frescele de la Văcăreşti… Am cerut să luăm o casă de pe Lipscani, în întregime sau parţial, şi să facem acolo un punct de informare, un sediu dacă s-ar putea. Aici este o bogăţie de nuanţe care merită să fie respectată. Şi o astfel de zonă nu are aşa ceva, fiind un centru istoric, cu zeci de naţionalităţi, cu zeci de meserii, cu influenţe occidentale, are o bogăţie de nuanţe care ar putea să aducă vizitatori.
Au fost şi o serie de proteste, la modul oficial şi uneori eficient. Au vrut să facă Dracula Land, se vroia un fel de Disneyland. În acest mod s-ar fi distrus o zonă care nu este numai ea singură un loc de valoare, ci şi împrejurimile ei sunt. Şi cu Roşia Montană este la fel; nu ajunge doar să protestezi, trebuie să te aliezi cu anumite instituţii, cum ar fi UNESCO, ICOMOS. Dacă au avut o adunare generală în Ungaria, în Australia, în America, în concluziile acelei adunări generale astfel de organisme au vorbit de Roşia Montană, şi au şi scris autorităţilor de la noi. Am avut norocul să fac parte din comisie când se introduceau pe listă aceste monumente din patrimoniul mondial. Nu aveai voie să vii cu multe monumente, noi am fost citaţi că am venit cu patru într-un an, spre deosebire de Italia, Anglia, Spania, Germania, care aveau un monument. Ca să avem cât mai multe, noi am propus grupuri: mănăstirile din Moldova, bisericile fortificate săseşti, bisericile de lemn din Maramureş; au apreciat foarte mult acest lucru, nu li se părea că încercăm să acoperim cât mai mult prin interese meschine. Un program mare la care participăm este pregătirea meşteşugarilor; întâmpinăm mari dificultăţi cu găsirea meşterilor. Aceste şcoli de meşteşugari se fac în general în clădiri care pot să fie ajutate, întreţinute. Se face concomitent şi şcoală, şi atelier de meşteşugărit şi restaurare; cei care veneau să înveţe şi să lucreze ştiau foarte multe lucruri; îmbinau metodele tradiţionale cu cele moderne.
În ce zone s-a mai implicat Pro Patrimonio?
Au fost acţiuni comune cu Asociaţia pentru tranziţia urbană, cu strategia de dezvoltare a Bucureştiului, sau pentru un Bucureşti curat, sau Case care plâng - nu sunt numai titlurile interesante, ci şi rezultatele. O altă acţiune a fost cu Amintirile urbane şi Memoria Europei. Apoi au fost protestele noastre: Salvaţi Sinaia, Salvaţi Parcul Carol, Salvaţi Sulina, Salvaţi Roşia Montană. Şerban Cantacuzino a făcut întâi protest către Europa Nostra, iar Europa Nostra către Ion Iliescu şi celelalte organisme de la noi. Această reţea de aristocraţi şi de oameni de profesiune şi de binevoitori oarecare, oameni de valoare, oameni puternici, a reuşit să facă o reţea şi să se întindă, o reţea nevăzută şi nepalpabilă, care să acţioneze cu folos. Mi se pare extraordinar, mai ales că acest lucru se întâmplă tocmai într-o societate în care pe nimeni nu interesează nimic.
Există manageri culturali în România, oameni care să ştie ce valori avem şi cum să le păstrăm?
La un moment dat am avut o acţiune foarte interesantă, la Administraţia prezidenţială. Fundaţia Pro Patrimonio şi Muzeul Naţional Cotroceni au avut două zile de lucru despre vitalitatea patrimoniului – inovaţie, creativitate, identitate. Valeria Valeri, consilier de integrare, a explicat şi a răspuns la întrebări arătând importanţa programelor, care nu este înţeleasă şi respectată, cauză ce determină ca o serie de fonduri europene să se piardă. S-a vorbit despre proiectele integrate, despre patrimoniu în cadrul procesului de programare, dezvoltarea durabilă prin cultură. Dacă există o serie de reţele de educaţie, de programe, de proteste, uneori reuşeşti.
Ce monumente pierdute ale Bucureştiului v-ar plăcea să vedeţi din nou în picioare?
Unele nu sunt pierdute definitiv, de exemplu din Hanul Gabroveni au rămas nişte urme. Când construieşti după nişte urme rămase în picioare eşti mult mai credibil, şi după regulile restaurării pe care România a semnat să le respecte, şi pentru realitatea pe care arhitectul, constructorul, istoricul, arheologul doresc să le păstreze. Deocamdată există aceste rămăşite, dar s-ar putea ca mâine sau poimâine ele să cadă, pentru că este incredibil cum se mai ţin acele ziduri. Pe urmă, există în spatele bisericii Sfântul Ionică din Piaţa Unirii, care este situată între două blocuri mari, un alt han foarte interesant, care are o faţadă lângă magazinul Cocor, care este destul de proaspătă, ca să zic aşa, şi curtea adevărată, vechea curte a hanului, care este ocupată de o populaţie flotantă, care se pierde încet-încet. Au mai rămas doar cinci hanuri în Bucureşti, dacă numărăm şi Hanul cu Tei şi Hanul lui Manuc.
Există casele din multe oraşe, din târguri, care prin vechimea şi unitatea lor, chiar dacă nu au fiecare în parte valoare de monument, împreună au o valoare de ansamblu, care le oferă statutul de zonă protejată. În mod paradoxal, cei care dau avize de demolări spun că nu îi lasă legislaţia să nu dea aviz; că dacă nu dau aviz, cei care au solicitat îi dau în judecată şi ei pierd, adică autoritatea pierde. Ei spun că de fapt nici o casă din zona protejată nu este protejată. Mi se pare firesc să consider Pro Patrimonio ca o insulă de normalitate într-o mare agitată; este o atmosferă atât de stranie, de bolnăvicioasă, pe piaţă, în lumea noastră, încât insula aceasta de normalitate oferă un cadru de producţie, de intervenţii, de acţiuni, de factori de ordine, de eficienţă, în cunoştinţă de cauză.
Care este relaţia fundaţiei cu Compagnons du Devoir?
Companionii sunt acei masoni, constructorii, cu acţiunile lor medievale, şi cu breasla foarte importantă în istoria catedralelor, a civilizaţiei europene, care îşi păstrează şi astăzi titlul şi relaţiile de breaslă; companionii au venit la noi prin Pro Patrimonio Franţa pentru întreţinerea parcului casei de la Câmpulung Muscel, sau să predea diverse meserii – feroneria de exemplu - la Ţibăneşti, pentru că în arhitectura veche există balustrade, clanţe la uşi, portaluri. Pro Patrimonio ia locuinţele, dar foarte important este să te uiţi şi la spaţiile verzi, să te gândeşti că este patrimoniu şi că are o identitate care ţine şi de spaţiul public; un monument este văzut şi folosit de calitatea arhitecturală, dar nu numai faţada contează. Foarte multe case, şi printre acestea enumăr casele boiereşti din Moldova, Ţara Românească, Oltenia, au lucruri extraordinare de design, cum spunem astăzi: oglinda, scara, sobele de teracotă, cu trimitere la vatra văruită, o trecere de la tradiţia veche la epoca respectivă. Aceste lucruri sunt de văzut şi de fructificat. Pro Patrimonio încearcă să facă asta.
